ONE DAY THREE

Eu chiar n-am făcut prăjituri niciodată. I simply didn’t feel like it. Şi gîndiţi-vă că acum am 3 arsuri de la cuptor numai la una din încheieturi, deci e clar că îmi place să gătesc. Mi-e lene, cînd văd hălci de carne crudă mă gîndesc la oamenii din Vogue cu părul lipit de cap, urăsc să curăţ morcovi, dar îmi place sincer. Mi se potriveşte.

A fost o zi, acum foarte de curînd, cînd aş fi putut să fac un tort cît toate zilele, dar pentru că aşa n-am ştiut eu ce să fac acum mai mult timp, lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. S-a întîmplat să cheltui bani în loc de să-nu-fiu-singură-în-bucătărie-şi-să-dau-să-guste-din cremă-tuturor-din-jur-care-şi-ar-fi-dorit-sigur.

Şi niciodată pînă acum, de atîta timp dupa ce am fost tare neştiutoare, nu am putut să mă apropii de cutiile cu blat, de prafurile pentru creme, de tuburi de frişcă, nici n-am avut răbdare să citesc o reţetă dulce pînă la capăt. Am ştiut mereu că dacă nu faci cînd trebuie degeaba faci cînd ţi-e ţie poftă.

Deci n-am insiropat biscuiţi şi cozonac. Poate vreodată pe lîngă mama cînd eram foarte mică, mirosul mi-l amintesc. Şi glazura de ciocolată, cam cel mai bun rest pe care poţi să-l lingi din crăticioară. Nici n-am stors friscă din pungă, nici nu ştiu dacă se mai face acum aşa.

Dar am luat de la mine mult mai puţin decît am luat de unde conta cu adevărat să nu iau. Ci să las aşa cum a vrut dumnezeu.

ONE DAY WITHOUT ESSIE

Am fost acasă şi am plecat de acolo. Mai fericită cu un mac roşu, mai atîrnată de un sac negru.
Nu mi s-a întîmplat niciodată mie să mă întind să adorm, pînă acum la 5 dimineaţa, şi să mă ridic la loc în capul oaselor după 5 minute de gîndit în intuneric. Ca să ascult muzică şi să scriu.

A intrat şi ploaia aici de două ori între timp, la mine în cameră direct de pe geam pe foaie, ca să ştiţi şi voi că plouă în ţară, că ne ciripesc păsările şi ne cîntă cocoşii, că avem prin hotărîre locală exclusiv tablă lindab pe case şi garduri înalte de maxim 1.80 metri.

+ Prima foto de Daniela!

ONE DAY I PLANTED A SEED IS AN ELECTRONIC

1. De un an de zile mă gîndesc numai la iubire, poate e modul meu de a deveni spirituală.
2. Visele mele le leg de alţii, coşmarurile le iau mereu cu mine.
3. De machiat nu mă machiez ziua, pentru că ce rost are să te machiezi dacă se vede clar ca lumina zilei că eşti machiată.
4. Varianta despre noi exprimată în cel mai ruşinos mod cu putinţă, aceea e mereu şi cea adevărată.
5. Am schimbat profesionalul pentru social cu o monedă personală.
6. Modestia e despre frunte, plecată. Mediocritatea e despre nas, luat la purtare. Modestia e anxioasă, pe cînd mediocritatea nu-şi mai încape în piele.
7. Vreau să cunosc toţi oamenii din lume care nu lasă ultimii ursuleţii portocalii.
8. Cei cu mîinile şi picioarele rupte stau în spitale, alţii cu vînătăi în paturi şi pe canapele. Cam asta e şi diferenţa dintre urşi şi ursuleţi.
9. Eu trăiesc întruna, nu mă opresc nicio secundă, nici în somn nu mă potolesc. Apuc să scriu abia cîteva rînduri la fiecare două trei zile.

ONE DAY LEAVE APPLICATION

Iubirea e cînd mergi pe vîrfuri, sau cel puţin nu troncăni pe tocuri, ca să fie linişte în capul care doarme lîngă perna ta.

M-am reîntors în tabără, după o pauză de două nopţi, o zi şi trei sferturi. De numărat. A fost un om mai dur lîngă mine în tren, dar spunea “net” la 50 de ani cum spun toţi oamenii de 50 de ani şi i-am descoperit repede tasta sărită. Alt om în diagonală despre care am fost sigură ca mi-e client. Şi vizavi un curios de mine cu laptop de o firmă de care n-am auzit, ţinut aşa în poală. Imaşurile islazurile mlaştinile despre care scriu sînt de fapt întinderi de pamînt care au gunoaie pe margine şi cam pe la mijlocul lor mişună cîte o persoană de înaltime medie tragînd de aţă o vacă. Persoană care o să ajunga acasă, unde are plita, ceaunul şi ciuboţelele şi o să se oprească din strecurat brînza prin tifon ca să citească scrisul meu.

Numai oamenilor despre care nu ştiu nimic mă adresez. Lîngă perna lor pun capul. Aş vrea ca toate gîndurile mele să fie făcute publice. Ştiu eu sigur că s-ar bucura să afle că în capşorul meu se continuă primul paragraf. E plin de ruccola şi de nesfîrşit.

ONE DAY AWAY FROM BECOMING MAYOR

Un om poate să fie o scrumieră plină de ciudă, regret şi furie. Nimic nu e mai greu de suportat pe lume decît încrîncenarea în suferinţă. Datorită respectării drepturilor fundamentale ale omului trăiesc miliarde de oameni, pentru a-şi cîştiga dreptul legitim la suferinţă mor miliarde de suflete de miliarde de ori în fiecare secundă.

Suferinţa se naşte din "nu văd, n-aud". Iar pe ăsta îl vindeci ridicîndu-te în capul oaselor, deschizînd o cutie de bere sfîrîitor, îndemnîndu-i pe alţii să îşi exercite dreptul la vot, bînd sprite şi becks fumînd kent tastînd pe toshiba purtînd cămaşă legată în talie.

Sufletele uită că trăiesc pentru lucruri. Ar trebui să ni se reamintească mai des asta. Să ni se dea în grijă nu părinţi copii bunici soţi şi soţii, ci pungi de plastic cu pantofi de piele, cîte două perechi odată, tricouri de bumbac 3 împachetate unul peste altul, viniluri stivuite, cărţi scrise de turci, sutiene mărimea noastră.

ONE DAY I WILL FEEL

Sînt lucruri pe care aş vrea să le ştiu despre scriitori, de exemplu dacă le place să scrie pentru cine va citi scrisul sau dacă scriu aşa fiecare pentru el însuşi. N-aş vrea să scriu sub neînţeles.

Mănînc salată de pui slash salată fitness în fiecare zi. Cu toată alimentaţia frugală, sînt furioasă în mod manifest de o vreme încoace. Unii dintre voi ar zice că nu îmi pot păcăli pornirile naturale la nesfîrsit. Dar m-am schimbat mult de atunci. Eu nu mă mai recunosc pe mine însămi. În timp caracterele se ieftinesc, în sensul în care există ieftin şi bun. Nu ştiu cum se face că nu mi-am mai cumpărat nimic de un an, dar mi-am cumpărat tot ce trebuie.

Şi mai ales am primit, chiar de cînd sînt plecată, tot ce mi-am dorit să am: aşternuturi moi ca pielea de om, lumină, suc şi cafea să beau direct din paharele colegelor, muzica pe care sunt în stare să o ascult, un kit pentru narcisism care are oglinda de pe pervaz, ruladă în sertar şi un attached file.

Ieftin şi bun te poate costa uneori mult. În schimbul acestor lucruri eu trebuie să caut în fiecare zi în băncile de imagini vectorii care să ilustreze ceea ce nu se vede cu ochiul liber: “Am o familie bine închegată şi o gospodărie frumoasă, cresc animale, păsări pe care le îngrijim eu şi familia mea. Mă leagă trecutul, mă leagă familia, mă leagă tinerii şi oamenii cu părul nins de vreme şi anii ce au trecut peste cei ce au rămas să poarte pe umerii lor trecutul şi viitorul.”

+ Rochiţeliana 

BED ONE DAY APART

Tot corpul meu miroase urît, a activitate, a piele de vară, a rochie de designer. Are firimituri pe piept, poliester pe spate şi pe picioare, un caiet de cioran şi un telefon de la nokia lîngă el. Are în burtă sfere din cereale expandate învelite în ciocolată, perniţe cu cremă de căpşuni, crochete de ciocolată, biscuiţei cu mac, covrigei cu sare, biscuiţei cu alte condimente. Kent lung, dar nu mult, Coca Cola la sticlă de 2 litri pe care nu trebuie să o uiţi lîngă el în pat fără dop.

Stă întins pe o canapea extensibilă, cu picioruşele roz de om peste cearşaful cu dungi roz puşcăriaşe. Stau şi eu aici cu el. E numai aer în jur, cît să poată să respire cît vede cu ochii.

Pradoxal, corpurile sînt copii cînd cad pe gînduri. Nu cunosc o formă de artă mai valoroasă decît arta de a fi căzut pe gînduri. E neintenţionată, e artă greşită de cele mai multe ori, dar atît de exclusivistă. Durează puţin şi de cele mai multe ori dispare fără să fi avut vreun spectator. Din spirit curatorial şi drag de Jacques Eliacin François Marie Paganel, de dor de greenhorn, cu gîndul la familia mea, cu amintirea taberei de la olimpiadă, am decis să scriu un jurnal de călătorie. Fug ca săgeata şi scriu încet, dar de data asta e altfel.

Nici n-are cum să nu-ţi vină să scrii, mai ales după ce vizitezi un tumblr cu adunături de cuvinte în unghi drept. Sau rezişti pînă la capăt la un articol care se termină în PUBLIC CAPTIV = RECLAMĂ CU EFICIENŢĂ MAXIMĂ!. Satisfacţia e cu atît mai mare. Ce părea a fi un helvetica despre oamenii care merg la serviciu şi în fiecare zi fac un aparat portocaliu să bipăie s-a transformat într-o descriere pe patru roţi a zilelor mele de la mansardă.

Atît de multă lume scrie şi citeşte fără perdea, că ce rost mai are să stai pe scaunele din spate? Eu de exemplu scrumez Kent lung în capacul sticlei de parfum. Ceea ce în cazul meu nu e deloc o imagine cu aripi. E uşor penibil şi stresant să scrumezi într-un turcoaz mic. De ascultat ascult muzică pe youtube. Ţin părul strîns şi geamul întredeschis. Nu scriu fără să îmi închipui ce va crede lumea. Fixativul e clar pe terminate şi nici n-am o imagine clară despre unde ar putea fi acum. Ascult o singură melodie la nesfîrşit ca tratament pentru o emoţie pe care vreau s-o întreţin. E genul de emoţie pe care o ştii dacă eşti fată şi dacă ai lăsat capul pe umărul unui baiat la balul de absolvire a liceului. Am fost puţin neliniştită şi inoportună în noaptea aia, că nu eram sigură că am făcut bine să cumpăr o rochie Laura Olteanu. Fireşte că nu ştiam nici dacă Laura Olteanu e o persoană, pe mine mă rodea gîndul că nu aveam s-o mai port vreodată. Aveam 18 ani şi nu mă aşteptam la prea multe petreceri în viitor. Şi uite că acum transmit pentru voi direct de pe trecere.

Toate pozele sînt de aici. Ca să mă văd şi singură.

UNLIMITED ONE DAY TRAVEL

Tocmai am făcut o prostioară. Cam de mărimea unui colier Marni. AM ŞTERS un comentariu elaborat pe care nici nu apucasem să îl citesc pînă la capăt. Pentru că am apăsat pe “Ştergere” în loc de “Publicaţi” din vina noii ordini a platformei Blogger. Cine-l-ai-scris, iartă-mă, poţi te rog să îl repeţi? (este vorba despre comentariul cu pantofi de 500 de euro şi o singură pereche de pantaloni pe an)

Oricum devin neglijentă din entuziastă. S-au terminat toate bateriile cu care am venit încărcate. Nu am mai părăsit clădirea de 32 de ore, dar că sînt mulţumită de mîncarea comandată sigur se vor face 48 şi chiar peste. La salată primeşti lipie aburindă, sosurile salatelor au gust de… nimic din ce am gustat pînă acum, pentru că nu prea am mai mîncat sosuri de salată cu adevărat bune. Mă hrănesc frugal. Lasagna are pe dinăuntru tocăniţă. Înfulec orice.

Ieri parcă cineva chiar a facut altcuiva gluma cu “ţi-am pregătit un pat la noi în celulă”. În tabără e ca la închisoare: lumea e mult strîmtă pe dinafară şi larg rotitoare pe dinăuntru. Numai că ceea ce alţii au descoperit pe litoral sau prin Erasmus, din curaj şi poftă de cunoaştere, eu descopăr întîrziat. Întotdeauna mi-au plăcut taberele (că au paturi neaşteptate, podele şi modele), dar abia acum mi se întîmplă. Mi se pare evident că sînt genul de om care ia carnetul de conducere auto la 50 de ani, schiază o singură dată în viaţă dar se simte stăpîn pe situaţie, nu îşi cumpără niciodată o casă, iubeşte o singură dată, iartă de oridecîte ori, trăieşte puţin de faţă cu alţi oameni.

În tabere prin ţară tinerii se deprind să nu-şi ia mintea nicio secundă de la scopul şi durata taberei, pentru că daca te-ai opri din tăbărît ai fi eliminat. Visele ar fi imposibile. Aşa, sînt improbabile.

ONE DAY IS ABOUT TAKING SMALL

Sînt printre voi nişte fete, măcar una n-are cum să nu fie, cărora sigur nu li s-ar părea cea mai mare tîmpenie să vadă obiectele mele. Mie îmi place cum scrii, mi-a scris o fată care are şi ea un blog cu poze şi scris. O fată foarte frumoasă mi-a spus că îşi aprinde o ţigară înainte să citească un text nou, iar dacă îi place am înteles că parcă mai fumeaza una în timp ce reciteşte. Ar mai fi fost poate şi cine a strigat “drimsaiziroooooooooo”cînd am intrat într-o cameră cu mai mulţi străini făcuţi comozi, dacă nu aş fi reacţionat eu prost, adică dacă aş fi reacţionat cumva. 

Obiectele sînt: 

- Pliant de campanie cu căsuţe de bifat şi spaţii de completat, primit de tata

- O carte roz pentru vacanţă pe care am început să o citesc vara trecută, la Sulina. Nu, nu am calatorit atît de puţin de atunci… doar că nu prea am citit cartea asta

- Clemă de păr cu lauri. Nu e de pe ebay, but i always get compliments on it, cum spun fetele de acolo. E de la Lana 

- Parfum cu Andy Warhol pe copertă, l-am primit cadou de la o fată cu parfumuri, creme, dantelărie şi poşete 

- Caleidoscop care cînd mă uit la pisică nu e prea fascinant. În copilărie, cînd m-am oprit în faţa uşii de la baie şi m-am uitat în sus prin caleidoscop tot universul a îngheţat pentru că niciodată cineva nu mai simţise atîta mirare 

- Trandafir cu ac în cutia lui 

- Un pix pe care mi l-a dat mama şi chiar mi-a folosit pentru un job 

- O curea preferată de-ale mele, după cele două din piele albă subţiri identice pe care le am de la mama 

- Un încărcător care nu mi se pare prea greu de folosit 

- Un înregistrator pe care îl poţi folosi pentru idei şicred că şi pentru zgomote de fond dacă vrei să faci muzică din ele. L-am primit super 

- O rochie dacă te-ai săturat să fii mica şi slabă pe lumea asta, cocoşată şi cu 3 arsuri la încheietură şi vrei să maschezi asta cumva  

- Husa de la sandalele cu toc în formă de copită şi print creat de un artist plastic contemporan care a murit între timp 

- Şi "Mă gîndesc la Dumnezeu pentru că, în acelaşi timp, mi-e frică de singurătate şi tînjesc după ea."

ONE DAY IN EARLY 1969

În continuare sînt de acord că oricine poate trăi magic, mai ales dacă fuge de acasă. Cînd pleci în tabără, înainte să apuci tu să ajungi în altă viaţă, oamenii tăi dragi pleacă din mintea ta. Te lasă în pace să te descurci cu tot ce-ţi au băgat cu forţa în cap că tu nici n-ai vrut să auzi argumentele, ce îţi convine ţie vreodată ceva?!

Astăzi înainte să plec am parcurs cu tot corpul o listă de efecte adverse tipărite. Le-am învins cu o putere de leoaică care se forţează din răsputeri dar poate puţin, aşa că mai mult se tîrăşte în lupta cu boala, şi cînd nici asta nu prea mai e de putut, ea nici nu zace, stă în faţa oglinzii cînd rage. Printre ultimele lucruri pe care le-am făcut a fost o poză cu florile mele preferate, 25 de lalele. 

Nu am cumpărat eu biletul de tren, altcineva mai puternic l-a cumpărat înaintea mea. 

De călătorit am călătorit pe locul de la geam lîngă o amintire urîtă. Pe lîngă garduri şi oi turtite de geam, gîndindu-mă în oglindă la obstacole pe care le pun oamenii între mine şi ei, dar şi la sentimentul de turmă. 

Printre primele lucruri pe care le-am făcut în tabără a fost să tîrăsc toate bagajele pe mai multe rînduri de scări într-un pasaj, cea mai demna modalitate de a parcurge treaptă cu treaptă drumul în viaţă. Toată lumea ştie că eşti o catastrofa, dar în pasajul ăsta, printre femei care în continuare poartă pantaloni strîmţi pînă la gleznă. ai un trandafir roşu în coc, o geantă de culoarea pielii de om la umar şi pudră strălucitoare pe faţă, nicidecum vreun lips notabil. 

Nici în rest nu mă descurc atît de rău: circul în sandale cu talpa îmbrăcată în piele, port ca şi în ocazia similară trecută o rochie adelina ivan, alta, adorm într-o amintire frumoasă… îmi merge totul destul de magic. 

Sînt şi cocoşi, îi aud guiţînd, şi tropăit de cai pe asfalt.. Ca de fiecare dată cînd eşti separat de lume şi lumea e singură fară tine. Adică e rămasă, îngreunată. Dar în final liberă. 

Lumea fără mine e şi ea destul de magică, simt eu asta.

PENTRU A NAVIGA FACEŢI CLICK PE HARTĂ

Am văzut oameni pe fundal negru cu toate vanităţile la vedere, ajutîndu-se de lucruri pe care şi le-au făcut cu mîna în intimitatea căminului. Pe doi dintre ei i-am şters cu un simbol sud-european şi acum n-au existat niciodată.

Nu e atît de greu de înteles. Eu locuiesc într-o butaforie mare cît un apartament mic. Aici nu se fac lucruri în intimitate, n-am nimic negru în ea decît o rochie scurtă şi puţin ridicolă, e luată prea în serios pentru o piesă de poliester. Toate obiectele sînt asezate cu mîna pe locuri fixe. Cutiile de depozitare sînt goale, icoana catolică, în bibliotecă ţin cărţi, dar au cotoare fondante. Casa mea e o minciună. Buchetele uscate rezistă neatinse luni la rînd. Nimic din ce înfloreşte în conserva asta albă nu se vede cu ochiul liber: sînt micile agresiuni pe care le exercităm asupra lumii, din casa noastră. În toate casele am păstrat o îndoială şi o agresivitate. Să dispari oameni e o formă de agresiune.

Mă mut, dar nu tocmai, într-un hotel, tot “nu tocmai” şi el.