Lista de fericiri a Crăciunului

Să tai cu forfecuța de unghii scamele de pe puloverul de cașmir
 Să împachetezi cadouri cu petice de hîrtie
Să împarți pe căprării rufele de spălat
Să încălzești pantalonii de pijama pe calorifer înainte să te îmbraci cu ei
Să sucești covoarele prin casă cît să acoperi bine zonele de parchet pe care mergi cel mai mult
Să pui ceaiul opărit în cană și să-l răcești cu lapte
Să mănînci direct din punga de plastic brăduți și steluțe de aluat dulce făcute în casă
Să respecți cu sfințenie regimul pentru gastrită și ulcer
Să îți pui un ovul cu lactobacili pentru refacerea florei bacteriene
Să mîngîi pe burtă leul adormit pe canapeaua din bucătărie (= Șpis)
Să simți spiritul Crăciunului în stomac imediat după ce ai terminat de împodobit bradul și ai aspirat acele căzute pe covor

Să te uiți la National Lampoon`s Christmas Vacation înghesuită pe canapea cu alte 4 persoane

Să primești cîte 2 ml din toate parfumurile scoase vreodată de The Different Company

Să mănînci lapte cu mămăligă direct din tuci

Să folosești unul după altul 4 produse de păr diferite: balsam leave-in de cocos, spray cu sare de mare, loțiune protectoare cu efect de volum și fixativ

Să pui on hold imperativul scopului în viață pentru o oală cu fericiri mărunte la foc mare

Să primești urarea „Să visezi un ren!” în loc de nimic sau de maxim „Noapte bună!”

Să postezi pe Dreams Size Zero după o pauză de 6 luni. (Am fost pe Medium în tot timpul ăsta.)
Să poți rămine dobitocește în bula în care mănînci non-stop de la 5pm la 2am în fiecare zi de Crăciun, în condițiile în care altor oameni, nu foarte departe de tine, le ghiorțăie mațele de foame. 

Foto Camil

Cu „mi-e frică de moarte” la Cluj

La toate cinele cu prietenii și în toate cabinetele medicale în care am intrat în ultima lună am adus vorba despre asta. Orice mesaj am scris și orice le-am spus prietenelor mele pe post de la revedere m-am gîndit că ar putea fi interpretat dramatic în contextul unei morți accidentale. Dar mi-a fost cel mai milă de mine cînd înmuiam cu apă fierbinte, spălam cu săpun natural și clăteam cu grijă corpul care ar fi putut fi sfărîmat total în foarte scurt timp. Ieșeau aburi din el și se depuneau pe faianță. L-am încălțat cu sandale noi, așa cum încerc să fac de fiecare dată cînd călătorim. De data asta, am ales o pereche de sandale de pînză cu imprimeu tropical și toc gros cu platformă de plastic care imită textura lemnului.

La aeroport, l-am uns pe buze cu toate mostrele de ruj și gloss ciclamen, vermillon și roșu-chanel pe care le-am găsit la duty-free. Pînă la urmă, i-am cumpărat un fard de obraz cu praf de stele, în ciuda faptului că fusese testat pe animale în prealabil. Cînd i s-a făcut poftă de cubulețe de ciocolată umplute cu cremă de iaurt și fulgi de căpșuni, m-am uitat pe toate părțile la cutia lor și la încă una asemănătoare cu bomboane asortate, dar nu i le-am luat. Nu a mai durat mult pînă să aflăm că zborul fusese reprogramat peste 4 ore, iar asta a prilejuit o serie de întîlniri neașteptate:

- Cu bruneta din cabina de fumat, care a fost mai mult decît încîntată să îmi dea o țigară în schimbul brichetei și care a remarcat corect că, în condițiile date, o călătorie cu trenul m-ar fi scutit de palpitații

- Cu Roxana Ionescu (Mama-Natură), care și-a exprimat cu drăgălășenie regretul cînd mi-am scăpat telefonul pe jos, după care a rîs amuzată cînd i-am explicat că e mai bine așa pentru că îmi doresc unul nou de ceva vreme

- Cu medicul meu ginecolog care mi-a spus că în viitor o să am nevoie de chirurgie plastică pentru ridicarea pleoapelor și pentru umplerea șanțurilor nazolabiale

- Cu Maria Grapini, europarlamentar, care flutura în toate direcțiile mai multe reclamații pentru Tarom, solicitînd insistent un număr de înregistrare pentru ele.

Avionul a decolat cu încă 2 ore peste cele 4 anunțate inițial. Și nici în continuare lucrurile nu au mers conform așteptărilor. În situația „puțin probabilă” a unor accidente-de-genul-celor-care-ne-îngrozesc-la-știri-seară-de-seară faceți aia și dregeți ailaltă. Și acum, o să vă servim gustarile. Cîte sandvișuri vreți? Cîte pahare cu apă? Luați-le, astea sînt! Vă rugăm să rămîneți la locurile dumneavoastră, legați cu centurile de siguranță, pentru că am început procedurile de aterizare.  

Zborul a durat practic 30 de minute și a mai trecut încă atît pînă să mă prăbușesc în pat la lumina plăpîndă a unui stîlp de pe Calea Turzii.  

Cît de puțin umor trebuie să aibă o femeie pentru a pierde orice ocazie de a fi proastă?

Rochia Eva de Lana, imprimată cu corpul meu 

Iulia de martie: Ce am meșterit în 3 vineri din 4

4 martie 2016. Un înțelept mi-a spus că cea mai sigură metodă de a depăși frica de moarte cînd zbori cu avionul este să nu te gîndești deloc la asta. Practic, în loc să îți storci creierii încercînd să ghicești care vor fi ultimele tale cuvinte cînd vei realiza că se prăbușește toată hardughia, trebuie să faci ceva ce îți place atît de mult încît să te acapareze total. Poți să iei în considerare următoarele variante: o discuție despre undele graviaționale, lectura unui roman de Yan Lianke, scrisul la o carte cum nu s-a mai scris alta, audiția ultimului album LCD Soundsystem. Dacă nu funcționează niciuna, poți la o adică să răsfoiești o revistă Vogue, ceva mătăhălos cu toate colecțiile de primăvară-vară. Nici nu e cazul să stăruim prea mult asupra experienței mele pe marginea subiectului - singura chestie care m-a ținut super concentrată în timpul zborului a fost activitatea de tip selfie. Click aici că am scris și filmat toate detaliile.

11 martie 2016. La numai cîteva ore după ce m-am zbenguit în chiloți cu volănașe în peisajul detaliat mai sus, s-a întîmplat din nou. De data asta, a fost senzația de „am ceva în gît”. Am încercat progresiv toate tratamentele posibile: dres vocea, tușit crunt, miere, sirop de tuse, respirație abdominală în ritmul bătăilor inimii. Ceva-ul s-a transformat într-un dop pentru căile respiratorii cînd mi-am dat seama că sîntem într-o stațiune mică și nelocuită în care n-o să vină niciodată o ambulanță, cu atît mai puțin pentru un nod în gît. Cătălin dormea deja, așa că a trebuit să mă mut cu atacul de panică în baie și să continuăm acolo. Peste două ore, ca și cum nimic nu m-ar fi sufocat, am adormit mulțumită că terminasem de citit drăguța Suflet curat, de Flaubert.

18 martie 2016

În ciuda faptului că, în general, arta este ceva foarte jenant și supus interpretărilor limitate, am creat totuși prima mea instalație și am atîrnat-o în cui. Ea este.

Selfie de grup

Deși stau pe scaun la coafor cu moațe în vîrful capului, nu e momentul potrivit pentru botic de rață. O altă ființă umană îmi desface părul șuviță cu șuviță, separă cu croșeta cîte 3 fire odată și le colorează în nuanțe de blond diferite, după care le împachetează în staniol. Mai multe femei stau pe scaune în aceeași încăpere și alți oameni le umblă prin păr. Lumina călîie de afară ne trece rapid cu vederea. Practic, situația noastră strălucește destul de sărăcăcios într-un salon de lux din București.

Dacă ești fată și pe deasupra poetă închipuită și posesoare de blog, e firesc ca sensibilitatea să te țină numai în șuturi. Te confrunți cu tot soiul de reacții afective și apoi le ilustrezi cît poți tu de frumos cu mai multe poze fără riduri, fără păr alb și fără dinți galbeni la rădăcină. Dar starea mea de acum, anxietatea care poate fi pe alocuri confundată cu oboseala sau cu inadecvarea, nu e neapărat o chestie pentru fete. 

Ființa care îmi croșetează șuvițele, sora mea chinezoaică, prietenele mele cu gura pînă la urechi, colegii din editură, mamele și pamfletarii de pe facebook, înstrăinații de mine și oamenii necunoscuți de pe planeta pămînt, cu toții știu sentimentul ăsta. Nu face parte din sfera mîncare-haine-adăpost-ocupație-călătorii-prieteni-iubiri. A fost dezbătut pe larg în revista Les Temps Modernes și descris superficial în Cosmopolitan. E liniștitor că anxietatea se simte la fel înăuntrul tuturor pachețelelor de organe în care sîntem captivi, chiar dacă se exprimă diferit. Pentru fundul meu și pentru rațiune, scaunul din fața oglinzii de la coafor este unul dintre cele mai comode și sigure locuri din lume. Prin prisma acestui sentiment, e un hățis în junglă.

Și, cum stau aici înconjurată din toate părțile de pericolele vieții în sălbăticie, o altă ființă umană îmi croșetează în continuare firele de păr din cap, cu grijă să nu doară, iar eu continui să scriu pe telefon, ca Codin Maticiuc sau ca Marian Godină, dar cu cuvintele mele, despre selfie-ul pe care-l avem în comun.

Se mai poartă pantofii asortați cu poșeta?

Cum încă se practică apucăturile ciudate și ultimatumurile în cuplu la ieșirea din perimetrul caselor de bilete

și se mai stă cu capul în palme și cu lacrimi în ochi pe singura băncuță cu vedere la castelul din cordeline elastice, dar pe care nu o pot vedea nici copiii sau supraveghetorii lor, nici ceilalți vizitatori ai mallului,

cum încă se negociază termenii și obiectivele relațiilor de dragoste pe cu totul alte băncuțe, mai în văzul lumii, unde nu poți evita să se umfle un zîmbet gigantic de hostessă în fața lacrimilor tale

și se mai merge în capsula de fumători, se cumpără un pachet de țigări fără gudron și fără savoare și se trage dintr-una la maxim pe traheea rașchetată de gripă, din impulsul de a distruge căile respiratorii și viața cu totul dacă iubirea se duce de rîpă,

cum se intră la film în timpul reclamelor și se poate sta apoi doar în ciorapi, cu picioarele întinse pe scaunul din față și ochii beliți la bărboșiii de pe ecran îmbrățișati piele lăsată peste piele tatuată într-un adăpost de zăpadă din munții vulcanici,

așa o să se poarte întotdeauna adidașii asortați cu geanta, melancolia pe malul mării și nisipul în ochi la mall. Adică clișeele, accidentele și surprizele de moment. 

Colecția capsulă de idei imposibile

★ Cît mai multă lume să stea întinsă pe spate la noi în pat, în fața geamului. Ceea ce vor vedea propriu-zis este o bucată de cer atîrnînd deasupra împletiturii de tenebre care ne servește drept gard viu pe timpul iernii. Cînd sigilez bine geamul trăgînd perdelele, bulina de lună reușește să se strecoare cumva în dormitor, ca jurnaliștii pe care îi dai afară pe ușă și ei intră înapoi pe fereastră.

★ Să mă opresc totuși din mîncat. Dar. Cu Dana Grecu îngenuncheată, Oana Stancu metaforică, Gîdea mesianic și Klaus logoreic nu este o variantă să renunți la popcorn. Mi-am hrănit serios interesul pentru sinteza zilei cu sărățele înmuiate în zeamă de murături, cartofi însiropați cu unt, pîine albă cu ulei de măsline și paste tăvălite prin usturoi.

★ Să se refacă Domestic (2012), regia Adrian Sitaru. De data asta altfel, cu scenografie frumoasă și în afară de tabloul cu cai, cu costume din brocart de mătase, cu personaje mai bizare decît oamenii de la bloc. Practic, să se facă tot ce se consideră necesar ca întreg filmul să fie pe măsura straniei imaginații din care au țîșnit un cîine, o găină, un iepure, o pisică și un porumbel care, cînd nu le-au provocat ei înșiși, cel puțin au asistat la crimele, accidentele, despărțirile și crizele care s-au întîmplat.

★ Revenind la pat. Ca uleiul pe vîrfurile despicate, așa să se evapore teama că o sa intre cineva pe geam, direct pe ușă sau prin balcon ca să ne taie noaptea cu cuțitul în pat. Și, tot la capitolul „fără durere”, să nu mă mai usture ochii de la dermatograful bio de culoarea prafului cosmic.

★ Să gîndesc mai de doamne-ajută cînd îmi petrec nopțile între somn și trezie. Stăruiesc zeci și zeci de minute într-o stare care seamănă cu visul, doar că nu e video, muncind la o singură idee. Ați săpat vreodată o pivniță cu cazmaua de plastic?

★ Să plîngă de bucurie pisicuța din casa părăsită de alături pe care o aud văicărindu-se în fiecare dimineață de weekend fericit și în fiecare noapte de săpat la pivniță.

★ Acum, depășind perimetrul casei… Să semene sala de sport cu o cabină de probă, iar contactul cu banda să se simtă pentru arcul piciorului ca atunci cînd probează o pereche de sandale, nu ca o ședință de tortură. Aspectul de bord de navă spațială poate rămîne neschimbat la banda de alergat.

Fericirea are chipul tău și puterea de-a strîmba din nas mereu

În timp ce stau în fața porții tale n-am niciun chef să te văd. Proptită lîngă viața ta perfectă cu toate ingredientele necesare pentru cocktailuri și mașină de făcut paste mă simt scămoșată, nepieptănată și supărător înconjurată de aerul cu flori de tei. Acum se formează și o percepție greșită asupra greutății mele. Cînd apari de după poarta de tablă, politețea iese la vedere, urmată de entuziasm. Apoi nu mă mai pot uita la altceva decît la gleznele tale. Mă ghidează printre tabletele de trotuar din curte, îmi luminează urcușul pe scări, mă poftesc să mă dezbrac de sacou pe hol și conversează cu mine în bucătărie.

Capul, mîinile servitoare și corpul înalt sînt pentru soția ta, pentru prieteni și pentru imaginea ta din oglindă. Mie îmi rămîn gleznele, zona bulbucată care se intersectează cu blugii suflecați. Ăsta e nivelul la care mă pot înțelege cu tine acum, linia de demarcație dintre destinul ideilor mele în conversație și succesul glumelor la care rîzi cu prietenii noștri comuni. Mă enervează că ocup unul dintre cele două scaune disponibile în timp voi stați lipiți de perete și sprijiniți de frigider, dar profit uitîndu-mă fără oprire la guguloaiele din dreptul gleznelor tale. Cînd ne așezăm cu toții la masă, mă enervează distanța dintre risotto și marginea farfuriei, dintre marginea farfuriei și pliul șervețelului, dintre tacîmuri și degetele tale de la mîini. Gleznele ne servesc, apucă salata din bol și o varsă în farfurii cu cleștii de crocodil.

Durează mult pînă să mă ridic de la masă, sub ochii voștri, și să fac cîțiva pași spre baie, la nivelul gleznelor tale. Dar aici începe paradisul. Mă așez pe capacul veceului și casc ochii mari la o chiuvetă normală, o mașină de spălat măricică și la pereții plini de faianță. Mă uit la cadă și, nu încape îndoială, femeia care face baie în cada ta este abia acum cea mai fericită femeie lume.

Mi-e frică să spun ce

Am plecat săptămîna trecută de la o întîlnire arătînd de milioane într-un palton de 22 de euro de la asos. Cel mai urît palton din lume, care poate fi meșteșugit doar din blana a 2 chestii: un ursuleț de pluș foarte bătrîn sau halatul de spital al asistentei care ne făcea injecții în copilărie. Mă vopsisem cu cîteva zile înainte și nu știu ce a fost în capul meu (în afară de multe fire albe și degradate!) de nu m-am mai vopsit la salon de ani de zile. A fost o lună în ultimii 10 ani cînd am cîștigat doar 400 de lei. Abia acum realizez că trebuia să-i dau pînă la ultimul pe vopsit. Au fost momente în care am cumpărat o jumătate de mașină de spălat, jumătate de canapea, jumătate din altă mașină de spălat, cîte și mai cîte obiecte pe care n-o să le mai văd niciodată, și nici măcar un singur centimetru de păr vopsit.

Dar ideea nu e să sfătuiesc pe toată lumea să investească ajutorul de șomaj în suvițe blonde, cu toate că asta GARANTAT o să îi facă să arate foarte convenabil (indiferent cît de posace sînt în mod normal hainele lor, cu condiția să nu fie totuși din poliester). De fapt și de drept, ideea era cu totul alta. Despre altceva vreau să vorbesc.

Am scris în ultimele luni zeci și zeci de paragrafe perfecte, fiecăruia i-a ieșit cîte un dințișor de lapte în locul în care am apăsat tab, dar de care trebuie să mă despart ca și cum nu ne-am cunoaște. Fără ele n-aș fi prins niciun răsărit în iarna asta și aș fi fost pînă astăzi un zero la dialectică hegeliană și semiotică barthiană. Altă idee ar fi că am stat mereu în fața situațiilor dificile fie cu palma întinsă, fie cu palmele transpirate și nu pot sta cu mîinile în sîn nici acum, cînd nu e totuși sigur dacă se clatină drobul de sare sau îmi fuge pămîntul de sub picioare. Dar, și în spatele lucrurilor pe care mă feresc să le scriu se ascund altele despre care nu am curajul să vorbesc nici după miezul nopții, în bucătărie, de față cu lumina discretă a ledului de la hotă.

Cum să intri în gîndul lumii

În fiecare zi a vieții mele am laptop în brațe, canapea sub fund și ciorapi de lînă în picioare. Nu mi-am pus niciodată problema așa, dar practic astăzi asta s-a întîmplat: în mai puțin de 15 minute am intrat în rîndul lumii.

Nu neg, este foarte posibil să fi zis de multe ori, cînd era mai multă lume de față: „Ah, mie mi-ar plăcea să merg la Hong Kong sau la Dubai”. Fals. Mie nu mi-ar plăcea nici să merg după pufuleți. Nu e ca și cum mi-aș fi dorit vreodată, în capul meu, să vizitez Piața San Marco la apus, mormîntul lui Cioran din Montparnasse sau cetatea din Dubrovnic luată cu asalt de vedetele de la Hollywood. Ori să aplic pentru jobul de copywriter de la o companie de mindfulness din Kuala Lumpur. Astea sunt genul de lucruri pe care le spui oamenilor de teamă că nu vei fi înțeles, sau, mai rău, de frică să nu fii judecat dacă vorbești deschis despre chestiile care te interesează cu adevărat: „Am avut o prietenă în copilărie care mînca rîme” sau „Auzi, știi ce micuțe se fac supozitoarele acum? Și-s ok, că sînt din plante”. Sau: „Eu nu mi-am ros niciodată unghiile, de obicei rup pielițele pînă îmi dă sîngele”. Practic, în loc să pari un inadaptat obsedat de trecut și de propria persoană, din cînd în cînd te gîndești global la vacanțe, geografie și inovație. Nu vreau totuși să merg cu avionul, nici să vad alte țări și pot să trăiesc binemersi și fără pufuleți. Dar, iată, de astăzi am pașaport cu o poză alb-negru în el.

Nu trece o zi fără să văd un gif, un emoticon sau 100 de statusuri despre cafea. Cafeaua îți face manichiură semipermanentă, stopează creșterea părului pe picioare și te ajută să gîndești limpede. Nu înțeleg de ce fiecare persoană cu inel de diamant și pulover de cașmir trebuie să-și bage nasul într-o ceașcă de cafea. Nici de ce lîngă fiecare prăjitură cu cremă, glazură și frișcă asudă cîte un cappuccino. Nu am băut în viața mea o cană de cafea, dar, iată, astăzi pare că da.

Cum așteptam să se facă ciocolata cu lapte, flancată de oameni care aveau flat white, a venit Miloš la masă cu o cărticică Țîță și Țîță #7 și i-a zis lui Cătălin: „Uite, ia arta asta pentru fată”. E o artă mică, de aceea mi-am și dorit-o pe loc. Cătălin nu avea bani, iar mie mi-era rușine să îi dau direct o hîrtie de 10 lei lui Miloš zicîndu-i „Mersi, ăștia sînt pentru artă”. Pînă la urmă, ne-am descurcat noi cumva. Deci, în seara asta sunt fata cu pașaport nou și cu burta plină de ciocolată caldă care privește lucrările artiștilor din generația ei cu detașare, dar cu oarecare interes.

Altă chestie ar fi că în timp ce mergeam pe stradă o doamnă cu mască la gură mi-a pus mîna pe haina de blană și a zis să îmi ridic eșarfa. M-am uitat peste umăr să văd cît am tîrît-o pe jos, dar a zis că nu, să o trag mai sus că îmi intră între picioare cînd merg. Mulțumesc mult de tot.

  

Ce înseamnă cînd visezi film

După ce l-ai terminat de visat poți rămâne în continuare cu visul, prelungindu-i până la amiază emoțiile în viața adevărată, dacă accepți că nu te poți împăca cu gîndurile în toate cotloanele minții deodată. Cînd se termină filmul, cel mai mult poți rămîne în lumea lui tot atît cît s-a derulat în fața ochilor tăi, cu singura condiție să păstrezi tăcerea și atunci cînd viața adevărată te strigă pe nume sau te ia de după gît. Cu cîteva săptămîni în urmă, am văzut în mai multe seri la rînd cîte un film mai pudrat cu praf magic chiar decît „Legally Blonde” și am visat în fiecare noapte cîte un vis care m-a eliberat de coșmarurile din care nu mai puteam să mă opresc de ceva vreme.

La „Lumea e a mea” m-am întrebat dacă sînt singura adolescentă din sală care și-a rănit pînă la sînge o colegă de clasă din școala generală. Fusesem umilită și mă simțeam atît de amenințată, încît n-am avut altă scăpare decît să îmi adun toate forțele, și, cum nu îmi puteam pune baza în prea multe forțe fizice, mi-am folosit resursele de cruzime storcindu-i Cristinei pe față ochelarii de vedere. Prin haosul care s-a creat acasă și la școală n-am mai reușit să trec tot ca o prințesă războinică.

La „The Assasin” m-am întrebat dacă sînt singura fată din sală care și-ar fi dorit să nu se mai stingă luminile ca să poată ronțăi floricele de porumb deasupra rubricilor de stil din revista Glamour. În cea mai mare parte a timpului, personajele ne-au ținut de urît în întuneric, dar, ca și noi, au stat unele lîngă altele fără să schimbe o vorbă. Așa am ajuns să mă întreb dacă sînt singura mîncăcioasă dezamăgită că în tăcere deplină nu poți mesteca bucăți crocante fără să le distragi atenția de la ape, flori și capre cinefililor care te înconjoară.

La „An” m-am întrebat dacă sînt singura mamă din sală în felul în care a fost și Tokue. Ca și ea, mă uit la copiii de vîrsta gemenilor pe care nu i-am născut și îmi imaginez cum ar fi fost viața noastră împreună. Ce-i drept, ar fi fost mai frumos să îmi imaginez și eu printre flori de cireș, mai degrabă decît printre lacrimi.

La „Mountains may depart” m-am întrebat dacă sînt singura fashionistă din sală care a observat că atît în prima, cît și în a doua parte a filmului Tao a purtat cîte o singură ținută, în condițiile în care acțiunea se întindea pe mai multe zile, nu doar pe 2 ore. N-aș cumpăra o helancă tricotată în dungi colorate dacă mi-ar ieși mîine în cale, dar m-aș uita cu dragoste la ea pentru că femeia care ar purta-o locuiește cu un labrador și face colțunași lungi pentru copilul care a crescut mare departe de ea.

Diferența dintre carte și film

Am făcut totul ca la carte. M-am dat cu dermatograf, apoi am estompat machiajul cu degetele și am finisat cu fard. Mi-am curbat genele, după care le-am îmbrăcat în rimel, pe cît posibil fără cocoloașe. Am asortat negrul denim cu negrul de plasă. M-am încălțat cu sandalele și abia după aceea am cîrpit cu meticulozitate oja neagră de pe degetele mari de la picioare. Mi-am aruncat haina de blană peste umeri cu neglijență studiată. Am dat jos de pe mine un accesoriu înainte să ies din casă ca să evit supraaglomerarea – cum aveam numai o geantă și o curea, înțelept mi s-a părut să renunț la curea. Că n-am găsit taxi la timp, am galopat în sandale pînă în stația de autobuz. La semafor oamenii s-au uitat la corpul meu din cap pînă în picioare, stăruind mai mult asupra sandalelor, și nici în stație nu am fost primită cu indiferență.

Cînd în sfîrșit m-am urcat în autobuz, totul decursese conform planului. M-am trîntit pe scaunul din spate, să contemplu în huruit de motor cele mai eficiente 15 minute din viața mea, dar abia atunci am deschis ochii și am văzut-o. După ce am coborît din autobuz, nu m-am oprit din trap pînă am ajuns pe mocheta roșie, ca într-o reclamă la șampon în partea de sus și cu guma lipită de pantaloni în partea de jos. În mai puțin de 2 minute s-a făcut întuneric și a început filmul.

7 feluri în care m-a pregătit viața pentru Berghain

Auzi tot timpul pronunțîndu-se cu entuziasm cuvîntul ăsta, mai ales dacă ești înconjurată de muzicieni, melomani, audiofili și Claire Danes. Nu m-am întrebat ce înseamnă, nu e ca și cum aș fi epuizat toți buzzcockșii și toate bergmanurile ca să mă înghesui să înțeleg berghainul. Odată ajunsă acolo mi-am dat seama că nu seamănă foarte bine cu locurile în care mi-am petrecut majoritatea timpului, gen camera mea de la părinți, dar o sumă de situații extreme cu care m-am confruntat pînă acum m-au pregătit pentru această experiență.

1. Toată viața am văzut oameni urlînd la mine și m-am holbat la ei fără să îi pot înțelege. Așa că cei 3-4 bărbați de la intrarea în Berghain, însărcinați cu controlul minuțios al genții și pusul apăsat al ștampilei n-au făcut o mare diferență.

2. Am mers desculță printre chestii ascuțite încă de la 10 ani, de cînd îmi petreceam vacanțele la țară și duceam vacile la păscut pe islaz. Recunosc în cioburile și chiștoacele de acum mărăcinii și cioturile de altădată.

3. Am vizitat Underground Fest în 2001 și atunci am văzut pentru prima oară o mulțime de oameni îmbrăcați în negru la un loc.

4. Beau dintotdeauna apă de la chiuvetă, adică de cînd avem apă curentă acasă, că înainte beam din puț și era clar mai bună. Una peste alta, băutura clocită de la bar nu m-a împiedicat să mă simt bine.

5. Anul ăsta în iunie am ajuns la un lac, iar la intrarea în lac era nămol mai mare decît nămolul în care am dansat pe terasă la Berghain.

6. În clubul Control am fost de mai multe ori și acolo aglomerația s-a uitat ori iscoditor, ori urîcios la mine, deci m-am obișnuit rapid și mi-a picat chiar foarte bine să văd de data asta multe fețe zîmbindu-mi cu gura pînă la urechi.

7. Pînă la 16 ani, mama m-a luat invariabil la ora 8 seara de la petreceri, deci n-a fost așa mare chestie că a trebuit să plecăm la aeroport pe înserate, cînd absolut toată petrecerea era în toi, terminase și Cosmin setul și putea să stea cu noi. Mi-am plîns soarta două ore și asta a fost tot. 

7 fericiri cu „dar” în coadă

1. O perdea roz cu găurele împletite
Nu mai fusesem într-un magazin de perdele de pe vremea doliului prelungit al Reginei Victoria! Doar că n-o poți sălta pe loc, durează cîteva zile să ți-o taie, să ți-o coasă, pînă să ți-o dea acasă.

2. Manevrele cu boluri, castroane, tăvi și răzătoare
Pe fondul unei scărmănătoare senzații de greață care mi s-a cocoțat direct în vîrful buzelor, cu greu m-am putut bucura de efectele antistres ale muncilor casnice. 

3. Aluatul nisipos cu făină și unt
Delicios mirositor și plăcut la atingere, numai că a răbufnit prin bucătărie după ce apucasem să o demachiez bine de tot cu detergent.

4. Sărățele cu brînză de capră, brînză mucegăită, ardei iute, chimen, piper, oregano
Le-am întors cu tot cu tavă, le-am întors apoi pe fiecare în parte de mai multe ori la rînd și tot s-au cangrenat pe alocuri în procesul de coacere.

5. Una peste alta, mai multe lucruri bune de mîncat
Dar, judecînd după aspectul copănașelor mele, nici despre tînțari nu se poate spune că s-au hrănit tocmai cu răbdări prăjite.

6. Nechezatul de cal în inima orașului
A fost urmat de urletul din gură de șarpe al cîinelui de la cîteva curți distanță.

7. Un film de Hollywood cu juju jellies și pulovere tricotate
Epuizată de fericire, am adormit înainte s-o vad mai bine pe Tara Reid purtînd contur de buze.

Administrarea Bisericii Chiril și Metodiu din Sozopol

Pentru alinarea durerii provocate de rinichi, am apelat la doctor de urgență, la antibiotice, dar și la incantații, mătănii și doamne-ajută. La jumătatea drumului dintre port și pat, mi-a ieșit în cale biserica dedicată Sfinților Chiril și Metodiu. Convinsă că de-acolo îmi va veni vindecarea, am dat să intru. Trei doamne, două de o parte a covorului roșu de la intrarea în lăcașul de cult și o a treia direct din chioșcul de lumînări, s-au năpustit asupra mea într-o limbă bulgară din care am înțeles:

- Să nu mai fac un pas cu aparatul de fotografiat atîrnat de gît

- Să le dau puțin din ochiul dracului ca să intru în casa domnului

- Să nu îndrăznesc în rochie cu bretele, drept pentru care mi-au aruncat pe umeri o mantie de poliester

Odată reglate accesoriile conform regulilor de stil bisericesc, am ajuns în fața altarului sigilat cu beteală, avînd de-a dreapta niște credincioase care își practicau în voie evlavioșenia în ciuda umerilor dezgoliți și de-a stînga un casetofon din care trîmbița corul bisericesc. Am stat acolo câteva minute măcinată de durere pe interior și de nemulțumire la suprafață. În orele ce au urmat, în loc de mila domnului am primit pedeaspsa divină:

- Am ars în flăcările iadului la 38.8 grade

- Durerile de rinichi s-au transformat în lovituri de pumnal

- Doctorul mi-a dat Tramadol, iar Tramadolul mi-a luat mințile.

Modificările pe care le-a suferit corpul meu de cînd am plecat cu el în vacanță

sunt următoarele:

- Și-a petrecut prima dimineață de weekend în compania usturimilor și arsurilor
- Cum s-a întîlnit întîmplător cu șeful meu pe scările hotelului - în timp ce rostogolea la vale jumătatea de garderobă care mi-a încăput în geamantan - s-a vindecat pe loc de arsuri și usturimi
- Și-a continuat călătoria sub o pătură flaușată, pe bancheta din spate a mașinii - nu agățat de gîtul șoferului într-o rochie cu buline roz legată pe după gît
- S-a pricopsit cu o cantitate și mai mare de usturimi și arsuri după o scurtă incursiune într-un lan de grîu de pe marginea șoselei
- În aceeași seară în care a ajuns la destinația finală a început să îi curgă sînge
- Dacă pînă atunci nu avea o părere precisă despre cele întîmplate, în acel punct i-a fost clar că suferă de cistită
- L-a așteptat în baie pe medicul chemat de urgență în camera de hotel, rugîndu-se să nu fie un șarlatan
- S-a speriat cînd l-a văzut așa mic și negru, temîndu-se că i-a fost trimis un șarlatan
- A produs pe loc o mostră cu sînge pe care a recoltat-o într-un pahar de sticlă și i-a prezentat-o la cerere medicului, care poate nu era un șarlatan atît de mare
- Nu l-a lasat pe medic să îi facă o injecție, dacă se dovedea că este totuși un șarlatan?!

Din acel moment, înghite fără pauză fiole, tablete, pastile și drajeuri de antibiotice, probiotice, antiinflamatoare, antispasmodice, din patul de hotel, la adăpost de razele soarelui, de briza mării și în general de tot ce l-ar putea face fericit în plin sezon estival. Sîngerările își mai fac din cînd în cînd apariția, acompaniate de frisoane și dureri înțepătoare în burtă. Strivit între iureșul de bălăceală care se strecoară pe geam și roboteala gălăgioasă a menajerelor, care răzbate prin ușă și prin pereți, din tavan și din podea, de peste tot din hotel, se ridică uneori din pat, se cercetează în fața oglinzii de păr slinos, puncte negre sau balonare și constată cu uimire că ironia sorții nu se împuținează niciodată.

Pe lista lucrurilor obligatorii

Nu mi-era deloc clar că la un moment dat cu toții o să dormim în mijlocul camerei cu pleoapele lipite de obraji ca tataie Diță, nici că o sa plecăm vineți pe tot corpul într-o pădure cu unicorni, ca prietena mea Diana, dar creșteam cu ferma convingere că două lucruri sunt obligatorii: să ne rupem o mână sau un picior și să fim mușcați de un cîine sau mai mulți.

Cam în vremea aia, m-a atacat un cîine lup într-o pădure de stejari din Argeș. Dar nu m-a mușcat propriu-zis. La puțin timp după incident, m-am întors în casa de cărămidă din București. Cum am rămas singură în cameră cu frica de lup, am spart geamurile cu o păpușă de plastic îmbrăcată și machiată ca Scufița Roșie. Cum nu dispuneam atunci de mijloace pentru combaterea sperieturilor la domiciliul fricosului, am fost dusă la un vrăjitor de la noi din cartier. Ca să fie mai ușor de înțeles pentru toată lumea: vrăjitorul din 23 august semăna la față cu Gandalf din Pământul de Mijloc. Mi-a încălzit rapid o supă de metale într-o lingură pe care o ținea în echilibru deasupra flăcării de aragaz. De frică nu m-am vindecat, iar singurătatea devine uneori insuportabilă în fața ferestrelor închise, doar că de atunci n-am mai încercat să scap de ea.

Azi am tras o căzătură pe cinste. Nu toate fetele știu că dacă te cocoți pe un scaun de birou cu rotile ca să iei o cutie de pantofi de pe dulap aterizezi forțat cu cracii în sus. M-a durut atît de tare încît am crezut ca mi-am rupt mîna pe care era obligatoriu să mi-o rup, plus coloana ca bonus. S-a răcit, s-a învinețit, au năpădit-o furnicăturile, dar nici vorbă să se fi rupt.

Acum îmi dă mîna să concluzionez că viața are totuși multă milă de oameni. De fapt, ne chinuie, nu încape îndoială, dar o face și fără să muște din carnea noastră sau fără să ne rupă oasele. Pentru că îi place să ne vadă gîdilînd în continuare cîinii după urechi și coborînd de pe dulapuri o cutie de pantofi după alta. Viața amînă moartea la nesfîrșit și, din observațiile mele, acționează cu dărnicie în tot acest interval.

Cu casa la psiholog

Casa din jurul meu vorbește în somn înconjurată în toate camerele de pofta muștelor. Visează tolănită pe 4 seturi de draperii și 15 prosoape împăturite, iar muștele zboară mînjite de sînge deasupra cîrpelor ei. Nu îmi place în ruptul capului să dețin și să îngrijesc în timp țevi, aparate, programe, ustensile. Nici plante, carduri bancare sau acte oficiale pe care scrie numele meu. 

Aș vrea să fie una dintre zilele de dinaintea Crăciunului sau altă zi în care oamenii muncesc puțin înainte să mănînce mult și să se îmbrace frumos. Casa mea ar fi deja lustruită și ar mirosi ca un mop și ca un pămătuf, iar eu, cu mopul și cu pămătuful, în chiloți, dar ca o albinuță, nu ca un trișor, aș roboti de colo-colo. În casa mea ar curge aur topit și multe obiecte mici și înghesuite, ar creste pînă la tavan busuiocul și ardeiul iute, casa mea ar îndestula toate gurile noastre de sărbători și în fiecare zi a șederii noastre în burta ei.

Glazură de depresie

Bună, sînt iulia cu încetinitorul. În toate senzațiile sîntem ținuți 30 de minute la frigider și amestecați cu încetinitorul.    

Locuiesc într-o cameră cu saltea pe dușumea, șifonier de lemn lăcuit, coș de bambus și sobă cu gaze în cel mai izolat loc al unei case din cartierul 23 august. Am stat în mai multe apartamente din București în ultimii 10 ani, la Tudor Vladimirescu lîngă cîinele floricel, pe Vasile Lascăr cu chicinetă și balcon spre Consulatul Bulgariei, pe Nerva Traian în blocul Loto cu bucătărie încăpătoare pentru masa cu 4 scaune, în Drumul Taberei într-un bloc de militari cu arcadă și mozaic, pe Mircea Vodă lîngă Camera de Comerț în patul cu baldachin și pe Dinicu Golescu la 4 blocuri distanță de Gara de Nord. Mai mulți oameni m-au văzut într-unul dintre aceste locuri cu fruntea sus, printre hohote de capră, îmbrățișări și poftiri – la masă, pe canapea, la baie, lîngă mine în pat.

Ca o fantomă, n-am plecat din niciuna dintre casele enumerate - ba chiar unul dintre colocatari mă poartă mai departe și prin alte locuri pe unde s-a mai mutat - dar am ajuns într-un final aici. Să băltesc în aburi calzi, mototoliri de carton sau bumbac și apeluri telefonice, nelămurită asupra unor dureri sau a picăturilor colorate, gîndindu-mă la sufletele ale căror tragedii le accesez la laptop sau le aflu din povestirile celor care îi îngrijesc.

Astăzi, cel mai frumos lucru din lume este trecutul de care mă leagă deșteptarea.

DĂ ODATĂ PAGINA!

Mi-am abandonat salteaua, familia, dublele sensuri și garderoba estimată la cîteva zeci de mii de euro și m-am mutat într-un roman polițist rusesc. Se poate lesne observa că mișcările bruște, pofta de mîncare și glumele mele sînt permise și acolo unde nu există durere, nici întristare. Adică aici.

„În momentul acela în cameră a intrat în viteză Iulia, și, fără să stea prea mult pe gânduri, i-a băgat soțului sub nas un flacon deschis de parfum Kenzo.

-  Ia mizeria asta de aici, bolborosește soțiorul și se ridică în pat, scuturînd aiurit din cap.

-  Hai să te îmbraci, îl îmboldește ea și dă fuga la bucătărie.

Am pornit sfioasă în urma ei.

- Cum ai ghicit că mirosul de Kenzo o să-l trezească pe Serioja?

Iulia chicotește și se apucă să ungă o feliuță subțire de toast cu un strat abia vizibil de unt.

- Spune că îi vine să vomite de la Kenzo.”

Foto de Lana