TOT CU PLÎNSUL ĂSTA

Mai plîng și din alte motive, fiind foarte convinsă acum că dezamăgirea este prea simplă. Pot să bat din picior cioc-boc-șoc și-mi trece pe loc.

Plîng ca să mă ajung din urmă. Cu plînsul mă apropii cel mai mult de toți care am fost aici înainte să fie adăugată iulia la noi. Mă întorc în hohote la toate mîinile cu care ne-am șters la ochi și ne-am infectat în gură, la toate decorurile în care ne-am trăit viețile mediocre, dar curajoase. Fiecare cară ceva cu el de la un nivel la altul, să-i dea putere, amintire și satisfacție. Noi sîntem cu plînsul și am făcut-o și pe iulia să plîngă.

Plîng în singurătate. Alice are 110 ani, este cea mai vîrstnică pianistă din lume, cea mai vîrstnică supraviețuitoare a Holocaustului, și locuiește singură cu convingerea că viața e frumoasă în fiecare zi și că oamenii sînt de iubit. Mi-am petrecut toată noaptea cu vocea ei, cu muzica pianului și cu două prietene care au venit la ea în vizită. Știu că a spus că muzica e dumnezeu, iar eu nu înțeleg muzica, dar l-am înțeles pe dumnezeu de la ea.

JUDECATA DE ACUM

O să scriu o vreme niște cuvinte mai ciudate, dar ce contează, dacă simt că niciun cuvînt n-o să scrie nerăsplătit. Iar am plîns o oră întruna cu vorbe multe, am scos afară tot aerul din cap pînă am rămas cu o respirație mică și cu bulgărele de metal pe post de suport pentru 1 păr blond, 5 coșuri și 2 ochi de vițea. Dar mă simt neașteptat de bine. Nu mă strînge pielea, e perfectă pe măsura mea.

M-am gîndit la mațe, nu ca la huse pentru cîrnați, ci ca la victime pentru încurcături. În toate casele, sîmbătă băltește sentimentul de inadecvare. Sînt cîteva greșeli cu-coarne-și-păr-în-palmă pe care le-am făcut în trecut, din cauza cărora astăzi n-am cum să stau pe locul meu din viața mea. Poți să cauți greșelile trecutului și să iei în brațe toate urmările lor. Poți să-i strigi pe cei pe care i-ai rănit ca să le ceri iertare în hohote? Nu cred că m-am simțit vreodată mai bine decît în postura de vinovat asumat. Rămîi pe deplin cu greutatea răului făcut, dar trăiești cu ușurarea că ești mai mult decît atît.

Sînt sigură că v-a trecut prin cap că de iertarea care se roagă de noi avem nevoie, că de vinovăția și de plînsul altora depinde liniștea sufletului. Asta e cea mai mare prostie. Nu văd cum ar putea să se împopoțoneze aura mea cu greșelile recunoscute ale altora. Mie nu mi s-a întîmplat pînă acum niciodată să îmi ceară cineva iertare cu genunchii, dar mi s-au întîmplat seara asta și baia de regrete care încep cu „eu”.

Pînă la urmă, sper să fie o veste bună pentru toată lumea că liniștea sufletului e accesibilă direct din vîrful patului.

IRONIA SORȚII

Am împlinit 30 de ani la 21.45 în timp ce cumpăram 21 de lucruri împotriva vieții.

Mi-am petrecut pînă acum maturizarea în camera mea din copilărie, neschimbată decît de mirosul proaspăt de pipi de pisică.

Nu e prima dată cînd facem 30 de ani pe lumea asta, că doar n-am început viața cu iulia,
dar trăim să se termine cu ea.

DE CE PLÎNGE IULIA

De dezamăgire.

DESCURAJ

Cînd greutatea sufletului trage aer în piept, dar pieptul se înfundă în calea ei și greutățile mai mici care încep în ea se agravează, nici nu are cum să îți iasă literatură, sau cel puțin așa crede Gabriel Liiceanu. Atît am înțeles dintr-o carte de-ale lui, din care am apucat să citesc mai puțin de 30 de pagini înainte să se stingă lumina.

Oricum nu mă mai întorc la literatură. Sponsorizez acum cu tot corpul niște munci pe care nu le muncesc victorios, împing de la spate idei care nu sunt ale mele și în general fac lucruri la care mă pricep foarte puțin. Am uitat fiecare cuvint pe care l-am căutat de diacritice peste zi și fiecare plan pe care l-am tîrît în toate culcările și sculările mele. Am uitat tot binele de pe lume pe care am jurat că îl voi pupa toată viața.

M-am înjumătățit. Mi s-au întîmplat într-o singură zi toate lucrurile care încep cu “Dacă n-ar exista uitarea”.

GANDUL PUBLICA AICI IN EXCLUSIVITATE

I feel sad and overly lonely.

I feel sad and overly lonely, incredibil, dar daca ma pui acum sa scriu, numai cu asta te alegi. Toata ziua buna noaptea fac niste actiuni cu bratele si cu picioarele, intreb ce-mi convine sa aud, opresc ochiul la aragaz daca il gasesc uitat aprins ore in sir, ma invirt si eu de colo-colo, dar n-as acorda prea mare importanta acelor lucruri. Chiar incerc sa nu pierd prea mult timp concentrindu-ma la ce face iulia burtea in afara ei, ci prefer de o mie de ori, aleg dintre toate bogatiile lumii, iubesc mai mult decit orice sa-mi sucesc cuvinte in minte pina nu mai stiu de mine.

In perioada asta scriu in gind cam 3 texte pe zi pentru Dreams Size Zero, de lungimea unui breton scurt fiecare, cite un fragment de sinceritate brutala pentru un eventual roman si continui seria de vise Suntem toti trei publicata pe Liternet. Nu ii deschid niciunuia document word nou, iar in caietul dictando textele nu au loc de liste, proiecte, schite si calcule gresite, si deci ingrasate, toate. Scrisul e pe dinauntru sau n-ar mai fi deloc. Mai razbeste in word cite un enunt simplu in engleza, dar ce sa ma fac cu el decit de ris?!

Intr-un an intreg, mai mult de 12 texte nu cred ca am publicat pe Dreams Size Zero. Mi-e putin rusine ca daca veniti in vizita gasiti animalul negru tot cu coada intre picioare si vreun text scaparator, dar al carui moment s-a stins oricum.

Nu inteleg ce cautati astazi aici, dati fuga pe Fashezine pentru un text in carne si oase! Are si diacritice :) Daca va place ce cititi acolo, va mai astept inapoi, i feel sad and overly lonely.

HAI PA

Mi-a umplut “Hai!” toată gura, şi putea să îmi umple şi o oră din viaţă, înainte de căderea serii. În sinea lui, “Hai!” însemna să-mîzgălim-un-curcubeu-să-îl-înnodăm-de-la-un-capăt-de-coada-unicornului-să atîrnăm-peste-goana-lor-prin-iarbă-două-coarne-de-cerb-cu-oricîte-ramificaţii. În realitate, “Hai!” a durat doar o silabă înainte să îi răspundă refuzul.

Şi nu de viaţa scurtă ne e frică, şi refuzurile ştim să le acceptăm, numai să nu ţipe cu răutate la “Hai!” din bunătate.

Nici tăcerea nu e bună. Nu cînd ieşi pe uşă şi cine rămîne în urma ta nu aude “Pa”.

PICTURES OF ME

Acum arată aşa: un pahar de vin, o scrumieră nespălată şi o ţigară aprinsă la 30 de centimetri de lumea păsărilor.

Acum două zile am scris că “Realitatea e mai frumoasă decît visele.” Visasem o micuţă pisicuţă moartă epuizată într-o capcană de soricei. Chiar şi aşa, tot n-am avut dreptate. Realitatea e ceva ce efectiv nu-se-poate.

AM AZI

Am avut o trezire programată cu noaptea-n coc, am apucat bună dimineţile necunoscuţilor şi primele greşeli de scriere ale zilei. Azi trebuie să am mare grijă de banii casei, dar nu asta mă îngrijorează cu adevărat. Aş prefera să înghit dintr-odată un ou crud şi-odată cu el panica în faţa timpului ca şi pierdut.

Am observat că dacă se gîndeşte cineva la mine îmi dă un mesaj, iar  “am uitat să-ţi zic”-urile lui sînt blînde cu timpul meu.

Nu au existat pînă acum lucrurile blînde, ca să mă satur şi eu de ele.

POZIŢIA CORPULUI

Pe vine lîngă calorifer cu coada ochiului spre veceu şi sclipirea din privire spre peria de veceu, ghemuit sub lumina de neon şi puţin înmuiat pe haine de aburul rece din baie. Din poziţia asta, corpul nu mai înţelege mare lucru. Doar aburul cald dinăuntrul lui caută cu disperare să se aşeze într-o poziţie mai avantajoasă faţă de tot ce-l înconjoară şi nu-l lasă.

De fiecare dată cînd am intrat într-o baie nouă am fost curioasă cum arată acolo obiectul cu care ajung oamenii unde nu vor cu mîinile lor, în afară de situaţia în care: le-cade-ceva-roz-cu-perle-şi-cristale-înauntru-şi-chiar-n-au-încotro.

 

ÎN LUNA MARTIE N-AM PREA FOST EU ÎNSĂMI, CI:

Un copil mic cu bretonul încreţit
Mi-am frînt inima de copil în fiecare dimineaţă urmărind-o din poartă pe mama cum se micşorează pînă dispare, cît era strada de lungă şi lumea mea de mică. Privind-o cum se măreşte la loc, 8 ore şi 20 de minute mai tîrziu, trăiam o minune mai mare decît toate cele petrecute peste zi cu Alice în cartierul 23 august.
Mama venea rîzînd cu un zîmbet de pisică fericită şi înţeleaptă. Pelerina ei de stofă fusese croită să se rotunjească larg ca o sculptură şi geanta să se închidă ca un plic, în secret. Acasă mă luam la întrecere cu cratiţele roşii îmbulinate, cu lăstarii de viţă de vie, cu albia de rufe, coca de mucenici şi în general cu tot ce-i pica în mînă. O rugam să-mi stoarcă pastă din tub şi să deseneze penajul învîrtit al gîştelor din poiană.
Viaţa ei era un mister pentru mine. 
+ Mama. Sărută-mă mereu de noapte bună de Alisa Tarciniu 

Bridget Jones în chiloţi paietaţi


Am fumat, am băut şi am mîncat mai mult decît am recunoscut în jurnal.
+ The Dames de Ioana Casapu

NOPTIERA-SEVERA

Noptiera e de fapt un scaun lucios finisat, veioza se repetă a treia oară pe aceleaşi mîini grăsuţe, dar scriitoare.
Am primit o carte importantă despre iubire şi Facebook zilele astea. Ni se alătură noaptea noptiera, cu paharul golit şi şerveţelul folosit. Mi se învăluie noaptea adevărul şi mă zdrelesc de el pînă nu mai pot.
Cum să am ceva de strîns, dacă ţin totul ascuns?

UN BOL CU DE TOATE

Am spălat 3 maşini de rufe. De fiecare dată am apăsat pe buton ca să opresc maşinăria, să îi modific programul şi temperatura. O dată am uitat să pun calgon. Cred că altă dată am uitat să pun detergent. Mi s-a întîmplat şi în trecut. Acum sînt întinse frumos mirositor, nu mă îngrijorez.
Am spălat de mînă o cămaşă de mătase neagră şi un top gri închis. Ambele cumpărate dintr-un second hand în care am intrat ca să mă tratez de o dimineaţă. Nu era tot miercuri, dar avea culoare de.
M-am luptat cu neputinţa roşie sintetică cît am trăit printre toate lucrurile mele.
Dar iubesc mătasea.
Mîine o să cos. O să desfac nasturele de sus şi o sa-l cos jos.

+ foto de Ioana Daria Petrescu

CURĂŢENIA DE DOAMNĂ

Nu am mai căutat pînă astăzi filme online, iar cînd puteai să alegi de aventură, crimă, dramă, groază sau mister, eu am făcut click pe cele de familie. Nici măcar pe filmele romantice. Documentar sau istorice nu le-am mai pus la socoteală că nu sînt un bărbat deştept cu degetele de la picioare în papuci şi halat de la zara home legat în talie, înconjurat în toate camerele lui de vase negre de sticlă.

Vreau să fiu un zîmbet larg cu două mîini îndemînatice.

Să mi se adreseze săptămînalele pentru femei şi saloanele de cosmetică de la parterele blocurilor. Să ne uităm la filme de familie, el desfăcut la halat -  eu într-o bustieră nouă, şi să avem burţile pline de prăjituri împletite şi ouă ochiuri. A lui cu fire de păr de la buric în jos – a mea cu tăietura de la operaţia de cezariană şi de preferat chiar fără niciun fir de păr.

NIMENI NU VREA SĂ VADĂ ASTA

Mă luminează cu forţa becul de pe hol. E o menghină pe canapea peste toată burta mea. Am rămas în puloverul din grămada de mătase amestecată cu caşmir la Zara în altă viaţă. Vineri seara eu rămîneam singură acasă.
În seara aia luna răsărea din balta în care călcasem. Mîinile mele contaseră peste zi, eram mîncată, mai dezbrăcată, nu-mi băteam în loc de cap o nucă moale caldă. Am deschis televizorul şi l-am butonat. Verificasem să fie răsucite pînă la capăt, pe gîturile lor, dopurile sticlelor de plastic. Am adormit cu ochii la explozia de culori de pe ecran.
Se transmiteau filme, păreri, jocuri şi cîini în locul din care aveam să dispar, se făcuse noapte şi nimeni nu-şi imagina cum urma să se întîmple.     

ÎNTR-O SINGURĂ ZI

A fost marţi.
Mama şi tata au sărbătorit cu o savarină şi un ecler 30 de ani din ziua căsătoriei.
Mi-am prins părinţii sărutîndu-se în pragul uşii. Eu, că ei erau în mijlocul curţii.
Vecinii mei preferaţi au fost buni prieteni cu bunicii mei. Trăiesc în cuplu de peste 50 de ani. Nepotul lor se căsătoreşte peste fix un an. "Se îngăduie" bine cu iubita lui, care e la fel de înaltă ca el şi zîmbeşte cam la fel dintr-un tablou suvenir de la Viena.
Mai multe prietene de pe Facebook ţin lumea la curent cu modul în care decurg sarcina, alăptarea sau înţărcarea. Într-un mod foarte delicat şi inspiraţional, în limba engleză.
Eu m-am mutat înapoi în casa părinţilor mei, cu tot cu pisica. Acasă e fix locul în care nu vrei să fii. De la 13 ani eşti înnebunit să pleci, iar odată plecat te temi că va trebui să te întorci vreodată. Sînt acum aşezată cu tot corpul, pe spate, în mijlocul temerilor mele.
Sînt gata să renunţ, dar mă tot gîndesc că nu am la ce.

NIMIC DIN CEEA CE DOARE

Pe o bancă doi băieţi de 12 ani îi trimiteau unei fete mesaj cu o înjurătură clasică. Pe următoarea două fete de 12 ani mîncau vafe de vanilie în gura mare. Vizavi 6 mame de 32 de ani înconjurau copiii care se izbeau cu picioarele îndoite, cu maşinuţele şi cu arătătoarele de scările bisericii. 
Dar îmi dau seama uşor că băieţii nu înseamnă înjurături, fetele nu sînt de îngheţată şi mamele nu ştiu matematică.
Eu am mai mers în sens invers pe acelaşi drum, foarte tîrziu iarna pe ger, cînd nu mai era nimeni de faţă. Şi nici eu nu eram de gheaţă. Pînă să vină vara şi să-mi fugă pămîntul de sub picioare. Pînă să se termine înainte să-mi vină mie rîndul.

VATĂ DE PIELE

Eu credeam că e o lăcustă cît o unghie falsă pe un fir de trandafir sub două capete mirate. Transforma praful de sub pat în vată de zahăr şi într-un fin sentiment al apartenenţei. Te plimba de mijloc dintr-un colţ în altul al încăperii să faci măsurători şi planuri desăvîrşite cu gîndul permanent la corecta măsură a lucrurilor. Pe mine m-a pus să promit că o să prăjesc în seara asta chifteluţe de dovlecel.

Lăcusta asta sare departe cum încerc să o prind; cum nu poţi să-l mături de tot, aşa nu poţi să transformi în întregime praful în vată de zahăr, iar măsurătorile au doza lor de inexactitate. Şi chifteluţele de dovlecel în ulei încins pot aştepta pînă în septembrie.

Prietenii pot aştepta pînă atunci. Coşmarurile cu fir epic. Pînă şi viitorul poate aştepta înainte să înceapă de tot. Pînă în septembrie, cînd oricum trecutul va fi la loc atît de puternic încît n-o să mai am unde viitor.   

MAŢELE ÎNCURCATE

O uşă pe care să ies nu cred că-mi va fi greu să găsesc,

dar cînd n-ai nicio responsabilitate eşti dorit mai de departe.

Aş vrea să ard mai aproape.