O moarte concisă prin decapitare este ceea ce aş servi cu drag astăzi la micul dejun. M-ar scuti de spleen şi de corvoada permanentă de a alege între Marni şi Chloe.
Oraşul de dimineaţă e un peisaj previzibil. Mă strecor printre jumătăţi de corpuri formate invariabil din şosete de bumbac şi pantofi de vinilin sau pedichiuri franţuzeşti şi sandale romane. Nu îmi iese în cale niciun taxi. Şi nici nu am energie să tropăi în Stella Mc`Cartney pe marginea şoselei străduindu-mă să conving unul. Ajung destul de repede la gura de metrou şi mă trag o clipă deoparte pentru că mi se pare că am ameţit.
Nu merg cu niciun metrou.
3 secunde mai tîrziu am ameţit de-a binelea. O clădire de 20 de etaje stă încovoiată deasupra intersecţiei. Mie îmi sună mult mai clar bătăile inimii decît claxoanele şi frînele. Mă uit în jos la pantofi şi bombeurile lor se turtesc sub dîre de praf. În zona gambelor, pe Wolforduri, acelaşi imprimeu dezolant. Pînă să apuc să scot un şerveţel din geantă mă apasă regretul că nu sufăr de Alzheimer la 20 de ani.
Îmi trece din nou prin cap să îmi iau zborul din viaţa mea. Să respir liber. Să mă lăfăiesc într-un showroom haute-couture Christian Lacroix înainte să o iau de la capăt în pret-a-porter.
Sînt epuizată, îmi dau seama destul de repede pentru că mă dor toţi muşchii. Mă arde pielea. Oare pot accesa înţelepciunea celui care ştie că va face un atac de cord şi îşi acceptă cu lejeritate blocarea arterelor coronare? Mă sprijin de marginea scării rulante şi încălţămintea călătorilor de vară mă striveşte sub flecuri instantaneu.
Mă dezbrac de cea mai moale jachetă de caşmir, mai moale decît pielea de om, şi nu ştiu cum se întîmplă, dar o scap pe jos. Am puţin timp la dispoziţie să o ridic înainte de sosirea infarctului, puţin de tot. Inima îmi pulsează scandalos în gingii, la tîmple, în capul pieptului şi în stomac. Simt cum zguduie fiecare ochişor fin al Wolfordurilor.
Mă mut doi paşi mai încolo, mă sprijin de marginea refugiului. Nu aş fi în stare să mor sub cerul dimineţii. În copilărie mi-am dorit mereu să se întîmple totul într-o după-amiază portocalie, să plutesc peste vie şi să stăruiesc deasupra unei case cu mansardă, ca să văd dressingul prin deschizătura din acoperiş. Versiunea originală era cu dulapul cu jucării, dar se pare că am trăit suficient de mult încît să am timp să îmi schimb perspectiva asupra morţii.
Îmi aduc aminte de exerciţiile de respiraţie din Cosmo. Încerc să număr, dar nu reuşesc să ţin deloc aerul în piept pentru că mi se pare că atîrnă greu peste organe. Nu reuşesc nici să dau afară tot aerul pentru că toracele e paralizat, am doar 0.25 miligrame de alprazolam control asupra lui. Un milion de simptome îmi atacă tot corpul cu mine de faţă şi eu am toată bunavoinţa să le acomodez înăuntru.
Cînd mi s-a umplut gîtul cu un nod cît un mănunchi de mărgele m-am încordat cît să mai văd o dată oraşul leşinînd şi nu mi-a părut rău că o să leşin în braţele lui.
+ more photos of moi purtînd Adelina Ivan în numărul curent din Shopping Report
