JUDECATA DE ACUM

O să scriu o vreme niște cuvinte mai ciudate, dar ce contează, dacă simt că niciun cuvînt n-o să scrie nerăsplătit. Iar am plîns o oră întruna cu vorbe multe, am scos afară tot aerul din cap pînă am rămas cu o respirație mică și cu bulgărele de metal pe post de suport pentru 1 păr blond, 5 coșuri și 2 ochi de vițea. Dar mă simt neașteptat de bine. Nu mă strînge pielea, e perfectă pe măsura mea.

M-am gîndit la mațe, nu ca la huse pentru cîrnați, ci ca la victime pentru încurcături. În toate casele, sîmbătă băltește sentimentul de inadecvare. Sînt cîteva greșeli cu-coarne-și-păr-în-palmă pe care le-am făcut în trecut, din cauza cărora astăzi n-am cum să stau pe locul meu din viața mea. Poți să cauți greșelile trecutului și să iei în brațe toate urmările lor. Poți să-i strigi pe cei pe care i-ai rănit ca să le ceri iertare în hohote? Nu cred că m-am simțit vreodată mai bine decît în postura de vinovat asumat. Rămîi pe deplin cu greutatea răului făcut, dar trăiești cu ușurarea că ești mai mult decît atît.

Sînt sigură că v-a trecut prin cap că de iertarea care se roagă de noi avem nevoie, că de vinovăția și de plînsul altora depinde liniștea sufletului. Asta e cea mai mare prostie. Nu văd cum ar putea să se împopoțoneze aura mea cu greșelile recunoscute ale altora. Mie nu mi s-a întîmplat pînă acum niciodată să îmi ceară cineva iertare cu genunchii, dar mi s-au întîmplat seara asta și baia de regrete care încep cu „eu”.

Pînă la urmă, sper să fie o veste bună pentru toată lumea că liniștea sufletului e accesibilă direct din vîrful patului.