ERA VARĂ ŞI MĂ COMPORTAM CA LA SFÎRŞITUL VIEŢII, prima parte

Mîncasem mult praf şi apă sărată, umblam în zile caniculare înfofolită în caşmir şi aur. Prima dată cînd am văzut-o avea paşii săltăreţi. Ca ai mei.

Ţinea o poşetă sub braţ, cu o baretă scurtă. Rochia nu reuşesc deloc să mi-o amintesc, oricît ar fi asta prima mea grijă. Nici nu mi-a plăcut, nici nu mi-a amintit de miniprix, mi s-a părut ireală. Mergea şi ea prin praf cu picioarele slabe şi soarele nu o atingea pentru că soarelui îi e frică de ce nu poate trezi la viaţă. La un moment dat, a traversat prin faţa mea şi pînă să mă dezmeticesc am stat drept şi bîntuit ca în faţa unei fantome. Am tot privit-o ca pe o ciudăţenie.

Cînd ne-am reîntîlnit era deja seară. Mergea spre apus la fel deghizată în rochie şi poşetă, săltînd în mers. M-a privit şi ea îndelung. După ce s-a îndepărtat suficient cît să mă învineţesc de recunoştinţă că am întîlnit-o, s-a întors în direcţia mea cu tot corpul şi a început să dea din mîini zîmbind. Se bucurase să mă vadă.

Am întrebat imediat în jur dacă e adevărată pentru că încă nu mi-era clar cîtă putere are fantoma mea. Cînd am aflat că exista în carne şi oase, i-am mulţumit lui dumnezeu că există carne şi oase, că ies copiii de pe băncile grădiniţelor, şi că e vremea picioarelor goale şi a genunchilor cu bube. M-am rugat în gînd să o revăd în vis. 
Mie mi-e frică în fiecare zi să nu intre o sămînţă rea în roata care întoarce moartea cu faţa la viaţa mea.
 

Mie mi-e frică în fiecare zi să nu intre o sămînţă rea în roata care întoarce moartea cu faţa la viaţa mea.